Mircea Dinescu

Predoslovie

Înainte de ʾ89, cine mîrîia împotriva sistemului avea șansa să ajungă ori pe lumea cealaltă, ori la pușcărie, ori la spitalul de psihiatrie din Poiana Mare unde intrai cu numele de pe buletin și ieșeai, după o bucată de vreme, Napoleon Bonaparte.

Întîmplător am trecut cu mașina pe lîngă celebrul azil al dizidenților români anonimi acum cîțiva ani.

Nu mai era păzit de securiști ca odinioară în schimb la poartă fluturau două drapele: unul tricolor iar altul al comunității europene. Iar ca o ironie a sorții pe o pancartă scria  „Bine ați venit!”.

Probabil că pacienții, ca într-un roman celebru, luaseră puterea și erau bucuroși de oaspeți. N-am îndrăznit să intru și între timp întreaga planetă a devenit un spital de nebuni mai trist ca Spitalul  de boli nervoase din Poiana Mare unde aș fi conversat fericit cu Shakespeare și m-aș fi sărutat cu regina Fabiola.

Citiți-mă și veți înțelege!

Balada spitalului din Poiana Mare

Eram poet cu faimă în secolul trecut
cînd mă citeau și Nietzsche, dar și Menumorut
și Daniil Sihastru, dar și Gheorghiu-Dej
ca bobul de fasole mă cățăram pe vrej.
Inși în halate mă tot implorau: „Iisus,
ai rău de înălțime și o să cazi în sus!”
Așa că mi-a fost milă de ei și-am coborît
să-mi lege papionul, din mîneci, după gît.
Ca să iau premiul Nobel și ca să prind curaj,
regina Fabiola mi-a tot făcut masaj
și m-a vîrît sub fustă, la dînsa, ca să-l iau,
dar i-am văzut pisica și am răcnit „Miorlau!”
și m-a lovit o poftă s-o pup pe-așezămînt,
că ea era flamandă și eu eram flămînd.
Am conversat adesea cu Shakespeare, pe-nserat,
cînd el mi-a zis că dînsul n-ar fi adevărat,
că alții-i stau în spate să-i scrie ce a scris,
că opera-i prost scrisă, iar el este proscris
și că-n realitate nici n-ar fi fost englez,
că a avut un frate probabil siamez
pe care chiar în pîntec la mă-sa l-a halit
de-o face pe ciobanul, acum, la Maglavit,
unde slujbaș al Dunării, consimt
să fiu Mircea Dinescu. De nu cumva mă mint.